POEZII: NIMBUL ETERNITĂŢII ŞI ALTELE

Nimbul Eternităţii

Mamă, uite Eternitatea cum fuge desculţ

Când din iarbă lumina se ridică pe cruci.

Un obraz de făclie mă sărută pe inimă…

Priveşte, tată, cerul, cum se joacă cu mieii.

 

Văd doar stânci îmbrăcate cu pânze de in

În genunchi, cum se roagă cu piepturi deschise

Ca ferestrele sfinte ale unor morminte

Ce preschimbă piatra în suflare de nimb.

 

Uite, frate, toate câmpiile au devenit munţi

Şi pe frunţile lor o mână blândă seamănă lumină.

Nu-i oare astăzi ziua cea dintâi

În care pe ramul lumii creşte nemurirea

Şi Eternitatea se plimbă desculţ

Ca un Univers tânăr printre umbre de ceară?

De mână

Şi în mormânt

Ne vom căuta să ne ţinem de mână.

Şi de umbrele noastre

Nu ne vom teme…

Ele duc c-un braţ alb serile

Ce-au scris pe frunze sărutul ierbilor!

Şi ne vom ţine de mână

Ca doi copaci visători,

Ce-şi adorm frunzele-n rouă

Ca-ntr-un vers,

Unde izvoarele plâng într-un glas

Până când ecoul îngheaţă-ntr-o lacrimă

Dar mai curg ca prăpastiile-n mare.

Noi ne vom ţine de mână

Şi când ne-om trezi,

Într-un piept de amiază târzie.

Prin rădăcini de dor

Ne vom bea inimile cu o singură sete

Şi cu lumini obosite ne vom îmbrăca

Într-o amiază târzie…

Unde răsăritul de mână se ia cu amurgul,

Unde păsările devin linişti de cristal

Prin care priveşte iubirea.

Într-o amiază devreme

În care ne vom ţine de mână

Şi de umbrele noastre

Nu ne vom teme…

 

Ce mândru neam prin inimă

se plimbă

Ce mândru neam prin inimă se plimbă

Când ochii printre rafturi în Biblioteci străine,

Culeg cu presimţire cuvintele latine

Ce duc pe umeri dorul şi dragostea de limbă.

 

În liniştea lecturii eu rog să ne trăiască:

Păstorii şi poeţii ce-n inimi cos dreptate;

La fel precum iubirea de limba românească,

Înveşniceşte timpul şi-n străinătate!

 

De-aici pe unde teatrul lui Molière se plimbă

În limba dulce, aspră a galilor străbuni,

Eu caut printre umbre icoana limbii sfântă

Duminică ce-mi face din astă zi de Luni;

 

La moartea mea nu se vor strânge teii

La moartea mea nu se vor strânge teii
Ca să cioplească-n piatra aerului greu,
Un cer de inimi cu glas de Dumnezeu
Și un altar, la care, nu se-nchină ateii.

O umbră a stelei îmi va sluji ca noapte
Când visul meu va hoinări desculț
Pe stâncile de-apus ce au ca cifra șapte
Izvorul ce topește amurgul în fântâni.

E moartea aceasta o muză prea vulgară
Pe care doar poeții o îmblânzesc iubind.
Un somn de cer cântat de-o toamnă rară
Când nu mai văd cocorii pana lor scriind.

Nu vor arde mările, nici enervat vulcanul
Nu-mi va așterne haina izvoarelor de foc
La moartea mea, voi arunca pumnalul
În pieptul vieții  zgârcită de noroc.

 

Baladă

Voi cu sufletul de săbii, v-aţi visat pe câmp de luptă

Cum ne ridicaţi în vârfuri inimile fără arme…

Şi-aţi privit ca printr-o sticlă rătăcită-n piept de mare

Dacă-i scris să-i fiţi stăpânii Ţării mele din Baladă…

Noi, pe frunţi îngândurate nu-mblânzim parfum de spin

Care-n vise să se culce peste gânduri cu venin.

De-ar fi fost s-avem pe umeri munţi de aur cu arginţi

Un balsam de frică-n noapte, azi v-ar fi făcut cuminţi…

Nu vă laudă nici răul chiar de-n slujba lui vi-i firea

Nici războiul nu vi-i tată, să vă judece prostia.

Ce-a fost sumbru pe sub frunze, vântul vremii risipeşte

Dar o inimă de gheaţă e un foc ce-n vis mocneşte.

Precum melcul se retrage luând şi lumea după sine

Voi ca scuze după ceartă veţi păşi pe scări de rugă

Vrând s-ajungeţi pe tărâmul unde visul din dorinţe

Se preschimbă în armată şi cu pleoapa se cunună.

Dar prezentul se desprinde ca doi muri de mănăstire

De o vreme când trecutul din dureri ţesea mândrie

Şi cu vis de Dumnezeu umplând cupa din Baladă,

Azi o varsă pe tărâmul unui neam ce n-are spadă!

Noi cu sufletul de pace, ne-am visat pe o câmpie

Cum ne-mbrăţisam pământul în Cântarea României,

Şi-am privit ca prin fereastra răsăritului de veac

Dacă-i zi frumoasă astăzi, să coboare visul Dac! 

  

Spre  Soarele de-Atunci 

Scumpi frați de dincolo de Prut,

Comori de inimi ai Patriei Române!

Atâțea ani pe umeri cad șuvoi

Și trist rostim în taină: Unirea nu mai vine…

 

Cu ce-am greșit? noi, n-am furat pe nimeni

Nici n-am cerșit avere cu arme și hoție.

N-am judecat infernul din mintea comunistă

Ce-a semănat durerea înmulțind  morminte…

 

Au!Unde sunt poeții  ce-au ridicat zidirea

Unui piept de aur ce cântă fericirea?

La ce amurg privește un Inculeț al țării

Să ne privească dorul pe tâmplele serii?

 

 Basarabia mea,  azi ți-a trimis scrisoare

Și-așteaptă răsăritul cu România Mare…

De-atâta cuget trist pe albele-i file,

I  s-a uscat condeiul și vocea i se stinge.

 

A amorțit ecoul ce-n vremea deșteptării

Suna în glas de clopot pe câmpul învierii

Nici vântul nu mai ține în palme tricolorul,

De-atâta dor, pământul, își uită viitorul.

 

Când cerul din adânc al lacrimii de Prut

Va coborî-n cetate cu Soarele de-Atunci,

În leagănul de zori ne vom plimba cu soarta

Spre zile de Duminici, iubind Eternitatea!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s