TINERE TALENTE: CRINA POPESCU CU ESEUL”GLORIA INIMII”

        ”Un copil al țării ce-și dăruiește sufletul Patriei, lasă un gol numit: Gloria Inimii!”

 GLORIA INIMII

Dragă Basarabie!

Află de aici că mâna  nu mi-a îmbătrânit  pe hârtie și dorul nu s-a înstrăinat de tine. Pentru că nu ți-am scris, ar fi mai bine să  întrebi norii. Am rugat norii să-ți trimită Dorul, dar, ploile toamnei l-au îngălbenit! Astăzi, dintr-un azil de toamnă, ce-și cheamă bolnavii în vreme, îți scriu cu mâinile tinere dar cu sufletul îmbătrânit de dor!

Pe hârtii de cer mi-am întruchipat gândurile în nenumărate scrisori, pe care le-au deschis poate răsăritul și le-au închis amurgul. În acest mister al corespondenței nu mi-am luat nici un aliat, căci nu există alianță în dragostea pentru Țară, aici, rațiunea inimii este superioară rațiunii facultative. Atunci când îmi vei citi spusele, zâmbește! Nu poți să plângi o inimă care zi de zi umple străinătatea cu numele tău! Lasă-ți surâsul să devină dimineață în sufletul celor care te cred un crepuscul de viitor!

Rugam ploaia să mai povățuiască picăturile în ceruri, pentru ca toți pomii ce s-au plantat pe pământurile străine, peste câțiva ani să bucure grădina Patriei lor. Așa precum astăzi, admirăm vlăstarii  neamului la care se închină inima și onoarea românească! Ei, nu numai că ți-au apărat marginile ci ne-au pregătit grădina pe care trebuie să o îmbogățim cu parfumul demnității noastre!

Și pentru că prea multă tristețe este în ceruri, încât norii nu se pot abține de plâns, scrisorile mele s-au topit în slava deșertului și bucuria câmpiilor. Dac-aș fi cunoscut această nedreptate de mai înainte, demult construiam pământului, o umbrelă. Însă, află scumpa mea Țară, dacă fapta mi-ar fi ajuns cuvântul de picioare, în această sfântă noapte în care ascult cum întunericul sună în  Clopotul Apelor, nu m-ar fi  trezit un luminos gând: Să-ți pictez chipul cu picături de ploaie  pe orice corabie de văzduh ce-și plimbă pânzele în marea zărilor. Pentru ca fiecare  june basarabean când va privi cerul să te vadă pe tine. Și în fiecare zi când va răsări soarele să-ți  lumineze mai întâi de toate chipul tău! Să fii Veghea Dimineții ce doarme în leagănul nopții pentru că un asemenea pământ își are dreptul în Casa Noilor Începuturi!

Astfel, aș simți și eu depărtarea aproape și tristețea mi-ar deveni mult mai fericită!

Coborând și ridicând scările Universității Sophia Antipolis, am învățat cum e să-mi păzesc inima de jăraticul care ar stinge mai mult decât ar aprinde un braț de foc. Mi se pare că indiferența tânărului modern de astăzi ridică în cer un rug de fum fără flăcări. Și aceste văpăi se sting cu o lejeră fluturare de ape. Căci, sufletul rugului nu mai este cultura cu limbile sale: Poezie, Pace, Iubire Curată! Focul în adâncurile rațiunii sale nu este atât de inamic precum pare. El poate fi îmblânzit! Rațiunea modernă de astăzi însă nu-l poate adulmeca cu tehnici noi inventate care bucură ochiul dar îngrozește inima.

Eu mi-am găsit un cuib în care-mi cresc din munții răbdării cascade în inima  viselor. Acestea umezesc calea spre casa patriei mele!  În Biblioteca Municipală din Nice ,,Louis Nucera,, mă întreabă adesea o lampă de lectură de ce  mă oglindesc în izvoarele limbii românești dacă fântâna în care înot este vegheată de Cumpăna Limbii Franceze?

Iată, deci scumpă Basarabie, de ce am o singură inimă! Căci, pentru ca să cunosc o altă limbă, îmi mai trebuie o viață, o inimă! Eu, de ce să o caut, dacă în pieptul meu Limba Română este inima care nu-mi dăruiește o viață, ci un lung mâine de eternitate! Fapt pentru care voi îmbogăți aerul străin cu frumusețea cuvântului tău, încât Limba Română să aducă toamnei în fiecare zi  primăvara.  Și astfel, acest pom precum îți sunt, va da roade în grădina ta. Căci spunea marele Voltaire, ,,să ne cultivăm grădina,,. Şi parc-ar fi pe bună dreptate astfel!

Suspendată de lianele străinătății, mi s-ar părea că pe scena acestui teatru, în fond cu aceeași actori dar, care-și acoperă chipurile cu măștile altei civilizații, mă face să disting o largă afinitate cu însuși  personajul Candid din romanul cu același nume, al lui Voltaire. Călătorind și zugrăvind umbra lumii  în oglinda cotidianului, observ că undeva în depărtare gem visele noastre pedepsite de zorii realității. Tot ce mi s-a  părut odată sublim, astăzi nu văd decât cenușa iluziilor arse…

În țara mea, mediocritatea lumii chiar dacă ar fi existat nu o vedeam nicioadată. Or, Patria este cuibul de lumină din care izvorăsc privirile noastre către lume. Odată înstrăinat de ea, înțelegem că depărtarea de locurile sfinte, este apropierea spre răutatea și imperfecțiunea de care am avut mereu teamă. Străini putem fi și în propria țară. Și dacă s-au depistat asemenea cazuri, atunci Patria este în mare pericol! Asemenea străinatate nu poate fi alinată decât prin forța dragostei! Însă dragostea pentru pământul natal o găsim în suferința de peste fereastră. Acesta ne este extemporalul pe care-l scriem în băncile iubirii pentru neam și valorile lui într-o școală a străinătății!

Dorul ca o cetate ce ne ascunde iubirea, întărește armata curajului care ne face să fim demni în străinătate pentru ceea ce suntem! Aici, și copacii, și florile, și iarba, până și greierii serii îți răspund în alt grai. Copacul dac-ar avea o înălțime de munte nici nu și-ar apleca ramurile ca să facă umbră pământului. Florile dac-ar avea zilnic primăvară, n-o să înflorească nicicând sub tălpile tale. Iarba dacă și-ar împodobi straiele în cristale de rouă, o  să se topească în pulbere de lumină, numai ca să nu te bucuri de frumusețea ei.Și acest greier asemeni unui vis de melodie întruchipat, va deveni mut când va auzi pasul străinului.

De aceea zic, în această viață, cărarea lumii duce spre noi înșine. Numai un suflet plin și o inimă curată pot să schimbe în sine o lume  ce-a întârziat în ceasurile beznei. Și toate acestea au loc în sufletul nostru! Dar, mai cu seamă sufletul este menit pentru a fi Patria. El trebuie să ne fie decorul pentru care mai apoi să slujim acțiunilor. Este asemeni exemplului în care Locul învață Disciplina. Așa precum un copil care-și iubește neamul este un copil sfințit de apele Înțelepciunii!  Căci, un cetățean al unei țări nu prezintă doar prezentul, ci și trecutul ei. Așa precum ziua sărbătorită nu aparține cifrei repetabile în ani, ci substanței istorice care o eternizează!

Și pentru ca să fim oglinda neamului în lume, întregul prezent și trecut al ei trebuie să-și facă loc în inima noastră, toate acestea le putem avea numai dacă : Jertfindu-ne iubirea curată, dăruim sufletul! Un copil al țării ce-și dăruiește sufletul Patriei, lasă un gol numit: Gloria Inimii!

Crina POPESCU

Sursa: Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru(mazarini.wordpress.com)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s