Monthly Archives: Iulie 2012

ZORII LUMINII ÎNCĂ NE AŞTEAPTĂ…SĂ ÎNDRĂZNIM!

       Zorii luminii încă ne așteaptă…Să Îndrăznim!

Scumpa mea Țară,

 Îmi port de mai bine de jumătate de an inima în corabia străinătății, însă sufletul meu mereu și oriunde se-ndreaptă spre Portul Neamului, asemeni râurilor dimineții ce se revarsă în marea răsăritului… Printre aceste ziduri  ale depărtării ce-au cucerit văzduhurile ca să ne separe, eu am semănat crini cu petale de dor. Sunt convinsă că vor răsări în mijlocul unui dans în care frații se țin de mână și la umbra palmelor strânse se odihnește visul împlinit al românilor:                          

U

A              N

 

E               I

R

   Aici, la masa popoarelor, Patria mea  amintește lumii  că-n Estul bătrânului continent, setea slavonă n-a secat ecoul din glasul latinității… Căci, noi suntem rezistența vie  și cu noi se mândresc cerurile latine. Ceea ce trebuie să cunoască orice român, este că dincolo de obiceiurile suferințelor exteriore cu care se confruntă omenescul de azi,  există totuși în inima românului o fărâmă de lumină care devine meșterul unei punți din prăpastie… Aceasta ne este menirea să vindecăm alte suflete cu durerile noastre nevindecate… Și n-aș rosti aceste gânduri dacă nu le-aș vedea. Însă, străinătatea îmi este fereastra înlăcrimată și prin ea privesc deșteptarea celor care învață de la noi graiul durerii. Căci, multe popoare ating fericirea odată ce învață  murmurul izvoarelor din priviri, ori mai bine zis: când învață să plângă…Dar sunt și suferințe care se nasc din gânduri bune, acelea pot fi considerate mai devreme chei ale fericirii decât nenorociri. Pentru noi însă, marea a devenit o fântână care adună un infinit de ploi al sufletului însăși. Și dacă vom continua astfel ne împinge riscul spre a-i satisface propria favoare. 

   Și de ce să ne plângem, dacă astăzi lumea s-a obișnuit  să existe din suferințele altora…De aceea focul nu mai  arde pentru el însuși, ci pentru datoria de a fi jertfit!  Însă mă preocupă dureros de grav, Sufletul Patriei pe care mulți ar vrea să-l vândă cu prețul de a i se fura identitatea…Originea neamului nostru  este acea energie penetrabilă în timp, care  se emană și-n zilele lui astăzi. Trecutul poate deveni fragil, dar nu se poate rupe nicicând. Și dacă totuși, suntem botezați cu tristețe, suferim din greșeala celor care vor să  i se opună. Acei care-au uitat că Limba Română ne este icoana la care se închină Rațiunea. De aceea, trebuie să educăm bine această rațiune, pentru ca mesajul  demnității să fie Binecuvântat de Dumnezeu.

   Dar … e atâta  durere în jur, de parcă s-ar fi gândit Dumnezeu să ne uite…

Și de ce n-am merita Doamne, când devenim și acasă mai străini cu noi înșine?

De ce n-am merita Doamne, într-un secol în care  cucerim  Rațiunea  Patriei cu sunetul glorios al monedelor și nu ajungem la ea prin Iubire? Mâinile, au devenit potrivite pentru orice muncă de pe câmpul neamului. Și-apoi, sunt  doar ,,câțiva mulți” ce-și încălzesc palmele  la căldura frigului și apoi escaladează neștiutul pentru ca să câștige din propriile iluzii Văzduhul lui August promis.

  Însă, cu toate aceastea, nu ne poate înspăimânta nimeni, atâta timp cât suferințele noastre sunt rugăciuni din inima munților. Sau munții sunt rugăminți ale Pământului către Dumnezeu…Ei cresc și se-naltă spre ceruri, pentru a fi mai bine auziți, devenind în schimb niște copii îmbătrâniți de rugă…

  Așa precum orice val cheamă alt val, orice vânt cheamă alt vânt, orice adânc cheamă alt adânc, astfel și orice Durere Absolută  cheamă Fericirea Eternă.

 Împreună cu semenii mei din străinătate, suntem acei poștași care aduc vești  lumii despre Mâna Latină înfierbântată de frumos, ce-și scrie prezentul pe hârtiile timpului. Noi, de aici, o sărutăm cu Dorul și Așteptata Revenire.

  Atâta timp cât mai sună-n inimi Clopotul Învierii, în Dimineața Soarelui, zorii luminii încă ne așteaptă…Să Îndrăznim!    

CRINA POPESCU            

 

Anunțuri