Rugă pentru omenire

Nimic în lumea asta nu ne mai leagă,

Decât:

Un pământ rotund și cuvântul mamă…

Cu soarele monetei și vântul de hârtie

Mulți vor dori să vândă și tot ce-i scris veciei…

N-am măsurat cu arcul zburând în depărtare

Văzduhul de unire al mâinilor de inimi

Și ne-am grăbit ca zgomotul pe altul să-l coboare

Cu glasul suferinței respirat de stânci.

În lume nu-s copaci care să ne țină

Livezile de fructe amare și haine,

Crescute pe lungi ramuri de nostalgii ciudate

Și trist ca niciodată: mai vor să se înalțe.

Minciuna ni-i complice la tot ce modelează

O gură fără minte și- un creier fără geană…

Căci  arma fără gloanțe  pe buze se deschide

Când vrem să ținem lumea în pumnul de cuvinte.

Ne-am  învățat și noi ca un balaur

Să îngrozim pământul pe oglinzi reale,

Mai des ca niciodată lumina-n ochi ne țese

Durerea unui mâine pe care nu-l pricepe.

De ne-am trezi ca visul precum trezește viața

La tot ce azi ne leagă prin mâini și prin cuvinte

N-ar plânge răsăritul de un copil ce-adoarme

Pe-o pleoapă de amurg  că n-are-un colț de pită.

Vom fi și noi străini și nu ne vom cunoaște

Ca frunzele focului pe ramul de jăratec,

Când  se vor strânge apele, cascadele vor arde

Ne va uita Pământul și cuvântul Mama!