Category Archives: ALŢII DESPRE MINE

OAMENI DEOSEBIŢI: CRINA POPESCU

CRINA POPESCU-UN MARE TALENT DE LA DUMNEZEU

Crina Popescu s-a născut  la 7 august 1992, localitatea Verejeni, raionul Telenești, Republica Moldova.

A absolvit Liceul Teoretic ,,Liviu Rebreanu”  din Chisinau in 2011. În prezent, este studentă la Universitatea din Nice (Franta) ,,Sophia Antipolis”.

A participat la numeroase concursuri de creatie, printre care ,,Ars Adolescentina” ( Marele Premiu in 2007, premiile I la diverse editii ale etapei creatie literara proprie);

Premiul Special si Diploma Ministerului Tineretului din Moldova pentru creatie poetică, în noiembrie 2010;

Marele premiu la Festivalul de Poezie Patriotică, ediția a III-a, 14 octombrie 2010;

Premiul I la concursul ,,Moldova-plai de cantec si de dor” din martie 2011; etc.

Este autoarea a două  volume de versuri  ”Gânduri din Gânduri” , apărut în 2009 ( Editura Pontos, Chisinau)  și  ”Glontele de aur”, Editura Feed Back, Iasi 2011.

Fără discuţii inutile, domnişoara Crina Popescu este un talent de la Dumnezeu şi lumea poeziei îi va rezerva un loc de frunte printre poeţii deosebiţi ai timpurilor noastre.

Felicitări sincere părinţilor, care au dat viaţă şi au susţinut prin toate acest copil minunat, iar domnişoarei Crina îi urăm multă inspiraţie si şi evident succese la studile din Franţa.

Alexandru Moraru

*************************************

DOMNIŞOARA CRINA POPESCU DESPRE DÂNSA(fragment):

7 august 1992. Ziua și anul care-au bătut în cuiele lumii venirea mea pe pământ. Am sărutat Lumea Soarelui pe altarul inimilor părintești: Tata-Gheorghe Popescu, Mama-Alexandra Popescu născută Cazacu, mi-au fost primii poeți care m-au învățat încă din prima mea  zi, cum să-mi scriu  pe hârtia vieții, Poezia Destinului. Când m-am trezit din visul nașterii, genele mele păreau aidoma unor ramuri de lumină ce suspenda în văzduh încă trei lacrimi, pe lângă cele două ai părinților mei: Fratele și surorile mele-Roman, Alina și Lia. De aceea suntem în familie, o pasăre cu Patru aripi. Astfel a binevoit circumstanțele timpului ca să fiu în casa părinților mei al patrulea copil. Eu fiind cel din urmă și mult probabil, cel mai visător ochi al casei care semăna în privirile lor  parfumul unei copilării solitare.

În satul Verejeni, unde mai târziu descoperisem că se trăiește visând, deoarece ziua e cu lună și noaptea cu soare, am învățat că tălpile mele sărută pământul Neamului Românesc ; cu primul cuvint pe care îl auzisem cântat de Doină la Horele din Sat: Dor!

Satul Verejeni este Templul în care au fost aprinse Făcliile gândurilor  pe hârtie…Sub tălpi simt și-n aceste clipe cum respiră rădăcinile neamului meu. Aici, a încolțit sămânța generațiilor din care descind.

De fiecare dată când mă reântorc în satul natal, îmi alint hârtia c-un poem. La rândul său, aceasta este asemeni norului ce bea din cupa cerului Ploaia Eternității!

Aici noapte nu e decât o cetate, ce-și are ca zid imaginația, pe când stelele sunt gândurile, care-mi luminează rațiunea cu aripi de aur. Cât despre ziuă… ziua nu este decât  o noapte ascunsă, care poartă cu sine visul cântat de cornul lunii. Pe vis, îl aude doar cel care vorbește cu tăcerea. Aceasta este invitația pe care ne-a trimis-o Dumnezeu  spre Cerul Nemuririi!

Ți s-ar părea uneori, că la Verejeni se trăiește la pragul lacrimii și nu la ea în sine. Căci, acest loc niciodată nu te face să fii trist. Un sat unde fericirea se plimbă desculț alintând cu veșnicie iarba sănătoasei naturi.

Învățasem încă, pe vremea copilăriei mele, că toate câmpiile pe care le strânge orizontul în obrazul depărtării, izvorăsc din inima unei fântâni cu trei culori de lacrimi: Roșu, Galben și Albastru. Astfel, ocupația de a legăna ploaia în palme, căutând prin lacrimile ei, culorile neamului, era una din primele mele atribuții realizate în slujba Patriei, așa precum soldatul  alege pe câmpul de luptă culorile vieții și ale morții. Primele mele lecții de istorie, le-am luat într-o toamnă, anul nu mi-l aduc aminte, dar știu că înstrăinarea unei frunze de originile sale: Rădăcini,Ram, Grai, Lumină, mi-a fost Dascălul care mi-a pictat pe pânzele văzduhului chipul suferind al Basarabiei. De atunci, toate frunzele nu-mi par decât niște oglinzi bolnave ce reflectă Destinul Tragic al Patriei Mele. Această durere  a încolțit în sufletul meu  floarea unei preocupări, care spre apropierea prezentului meu de-acum, îmi binecuvântează grădina sufletului cu cel mai sfânt parfum de gând: Un copil al țării ce-și dăruiește sufletul Patriei, lasă un gol numit, Gloria Inimii!

Nu-mi cunosc cifra zilei când m-am născut a doua oară, dar știu că Poezia mi-a găzduit renașterea. Astfel, privind spectacolul lumesc  prin lentila ei, mi-am dat seama că Viața este un tablou care respiră, și de fapt Poezia este pictorul îndrăgostit care  naște pe pânză, portretul sufletului.

De fapt, prin poezie dăinuie misterul și taina aestei lumi… Și astfel, ca ,,trestii gânditoare,, ce suntem, avem sfânta datorie, ca prin Sfânta sa Dăinuire, să dăruim eternitate acestui popor.

Astăzi, această moștenire aidoma unui diamant ce luminează o dată la o zi de infinitate, mă convinge să cred, că întreaga mea viață pe care însăși poezia mi-o va descrie, va curge în cupa timpului veșnic, asemeni unui izvor obosit, dar fericit, ce-și sprijină umerii călători pe fruntea malurilor ninse…

Propunem prietenilor Secretelor Istoriei câteva poezii semnate de frumoasa şi talentata Crina:

Îndemn la iubire

 

Să iubești cu notele inimii

Și ea să-ți fie chitară …

Să cuvânți cu ecoul iubirii

Și sufletul să-ți fie vioară …

De mă scald în privirea tristeții,

Hoinărind cu tăcutul mereu,

Limba mea mă-nsoțește cu versul

Și îngână o șoaptă de Zeu!

Să aduni  cu o palmă de cer

Ochi de foc … printre plasele ceții,

Lasă-ți  pieptul deschis ca un nor

Să cuprindă razele vieții!

De mă rog cu lira-n frământ,

Când pe filă rima mi-e mersul,

Limba mea îmi e casă de sfânt

Ce adună-n cuvânt Univer   

 Cu mine în taină

Cu mine… în taină…

Cobor în neant… și caut lumina

Ce-mi străpunge retina prin somn.

Am colindat îndelung pământul uscat:

Mulți au voit spini să cultive

Pe câmpul iubirilor mele

Și să înfieze dorul rămas fără casă,

Imens cât hăul ceresc.

Acest glob de cristal

De l-ar duce pe ape Prutul,

Valurile …

Ar înflori visul strămoșilor mei.

Pe maluri

Nu s-ar  mai purta războaie de lupi…

O mamă și-ar aduna copiii,

Și limba mea …

Din ea ar coborî soarele,

Încât  nu am avea lipsă de lumină …

Cu mine… în tihnă …

Îl voi sluji pe Cronos

Și frigu-mi își va căuta viața

În propria-i moarte.

Căci, eu, cu taina mea pot să înviu

Și să mor atunci când altă taină  mă naște    

Copiii lumii…

Să nu mai scriem versuri pe fila de hârtie

Știind c-al nostru suflet e plin de mărturii …
Să ne mai cânte-n strune o melodie mută,

Știind că toate-n lume sunt basme și stihii!

Bine ar fi, Doamne, să nu ne mai grăbim,
Când ura și iubirea ajung să se-mpreune,

Sublim ar fi din ceruri uniți să coborâm,

Știind că toți suntem copii pe astă lume …

Dacă-ntre oameni azi ar fi regină

O inimă-a dreptății, pulsând iubirea-n șopot,

Vom ști s-aducem  viața în albia divină

Și ode-i vom cânta cu glas de clopot. 

Glasul lăuntricului

Oare cum ai fi, tu, iarbă,

Dacă sufletul meu ai avea?

Ţi-ar sta haina ţesută în rouă

Şi jos cerul cu ea ar cădea?!

Ce glas ai avea, frunză,

Dacă inima mea tu ai fi?

Într-o zi te-ai desprinde din ramuri

Și cu cuvintele mele-ai vorbi?

Oare câtă furtună în sine

Ar putea să adune un rând …

De cuvinte, ce-n aerul lumii,

Obosesc de la buze la gând?

Numai amurgul  de-atâta durere

Se va ascunde, tăcut, în făclii…

Poţi să fii şi o stea printre  stele

Numai om pe pământ, să nu fii!

Sursa: Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru(mazarini.wordpress.com)

Anunțuri